Compozitor, chitarist, instrumentist (vioară, pian, blockflote, percuție, midi-programming), inginer de sunet, orchestrator, compozitor de muzică de teatru și film, Ilie Stepan este unul dintre cei mai importanți muzicieni pe care i-a dat Timișoara României.
Din 1973 (prima apariție pe scenă cu PRO Musica) încoace, Stepan a conceput numai lucrări de amploare. Inițial a realizat două opere folk, după care, cu Pro Musica a trecut la rock progresiv…
Profesionist desăvârșit și mare perfecționist a lucrat 11 ani până a finalizat “Lumina”, cea de-a treia parte a trilogiei „Sensul Vieții“ începută cu albumul „Sensul vieții” (1996) și continuată în 2001 cu dublul-album „Undeva în Europa…” (2001). Ceva nemaiîntâlnit la noi, “Lumina” conține trei CD-uri și un DVD, cu un total de peste cinci ore de muzică!
În plină pandemie, retras la Nădlac, Ilie Stepan a profitat din plin de tehnologia actuală și colaborând cu Florin Buciu- în Toronto și Doru Apreotesei- în Bangkok a reinventat “Lumina”, cu un album de variante alternative, intitulat „The Man Without Identity“.
Cele zece variante alternative ale noului album au un mixaj mai elaborat, cu masterizare deosebită (Florin Buciu), cu părți muzicale inedite față de variantele inițiale.
Cu o structură muzicală complexă, piesele sunt mai lungi și degajă o energie/o lumină, pozitivă și cu recunoștință față de Dumnezeu.
Iar concluzia la care a ajuns Stepan ar putea fi “dacă nu putem să-L ajungem niciodată, rămâne important curajul de a călători spre EL”.
Composer, guitarist, instrumentalist (violin, piano, blockflote, percussion, midi-programming), sound engineer, orchestrator, theater and film score composer, Ilie Stepan is one of the most important musicians Timisoara has given Romania. Since 1973 (his first on-stage performance with PRO Musica). Stepan has only developed ample works. Initially, he composed two folk operas, after which, together with Pro Musica, he moved on to progressive rock.
Accomplished professional and great perfectionist, he worked for 11 years to finish Light, the third part of the Meaning of Life trilogy which began with the album “The Meaning of Life” (1996) and continued in 2001 with the double-album Somewhere in Europe. Unparalleled in Romania, Light includes 3 CD-s and a DVD, amounting to over five hours of music. Amidst the pandemic, in his retreat in Nadlac, Ilie Stepan has taken full advantage of current technology and collaborated with Florin Buciu in Toronto and Doru Apreotesei in Bangkok, to reinvent Light. An album of alternative versions, entitled The Man Without Identity ensued. The ten alternative versions of the new album have a more elaborate mixing, with special mastering (Florin Buciu) and musical parts that differ from the initial versions. With a complex musical structure, the songs are longer and exude a positive energy/ light and gratitude towards God. The conclusion Stepan has reached could be “if we can never reach Him, the courage to travel towards Him remains”.
Călin Pacatiuș
Un muzician adevărat reușește, nu de puţine ori, să creeze o solidă punte de legatură între lumea care îl înconjoară şi o lume de visare, universul trăirilor sale lăuntrice. Un asemenea MUZICIAN este ILIE STEPAN.
… Muzica este despre emoţii…Iar ILIE știe mereu să transmită emoţii… Compozitiile sale sunt, de fapt, aventuroase și fascinante călătorii sonore. Ascultându-le, ne regăsim liniştea sufletească, într-o lume tot mai complicată şi cenușie, în care (r)evoluţia tehnologică pare să ne copleşească vibraţia interioară…
Cea mai recentă producţie discografică, intitulată sugestiv “THE MAN WITHOUT IDENTITY-OMUL FARA IDENTITATE”, dezvăluie o muzică orientată cosmogonic. Iau naştere linii melodice captivante, armonii,contraste dinamice şi structuri ritmice ingenioase. Contemplarea, bucuria, tristeţea, nostalgia, furia, disperarea, ironia, toate rezidă în discursul sonor al lui Ilie Stepan. ”THE MAN WITHOUT IDENTITY” ne poartă din zonele rock-ului, rock-ului progresiv în teritoriile folk-rock, jazz, jazz fussion, blues-rock, trecând cu eleganţă în lumea muzicii ambientale, camerale, simfonice şi de operă. Cum era de așteptat, nu lipsesc nici incursiunile in universul cântecului popular românesc plin de autenticitate.
“THE MAN WITHOUT IDENTITY” abundă în sugestii auditive cu valoare de simbol: bătaia inimii, susurul apei, lupi, valuri-ţărm, plâns-scâncet de copil. “THE MAN WITHOUT IDENTITY” este şi un protest dramaturgic…
Sper ca într-un viitor destul de apropiat să avem parte de o altă complexă și aventuroasă experienţă sonoră creată de ILIE STEPAN!
A true musician manages, oftentimes, to create a solid bridge between the world that surrounds him and a dream world, the universe of his inner feelings. Such a MUSICIAN is ILIE STEPAN. Music is about emotions and Ilie always knows how to communicate emotions. His compositions are, in fact, adventurous and fascinating sound journeys. Listening to them, we find our inner peace, in a world that is increasingly complicated and grey, wherein the technological (r)evolution seems to overwhelm our inner vibration.
The most recent disc production, entitled, suggestively, “The Man Without Identity”, reveals a cosmogonically oriented type of music. Captivating melodic lines are born, with harmonies, dynamic contrasts, and ingenious rhythmic structures. Contemplation, joy, sadness, nostalgia, fury, despair, irony all reside in Ilie Stepan’s sonorous discourse. “The Man Without Identity” takes us from rock and progressive rock to the realms of folk-rock, jazz, jazz fusion, blues-rock, elegantly moving towards the world of ambient music, chamber, symphonic and opera music. As expected, incursions into the authentic universe of Romanian folklore are also present.
“The Man Without Identity” abounds in symbolic auditive suggestions: the heartbeat, the sound of water, wolves, waves against the shore, a baby cry. “The Man Without Identity” is a theatrical protest as well. I hope that in the quite near future we might partake in yet another complex and adventurous sound experience created by Ilie Stepan.
Cu greu îmi mai puteam ține emoția, respirația era sacadată, iar bătăile inimii nu le mai puteam controla.
Asta așa ca să vă descriu începutul albumului și cum mi-am pornit ‘călătoria ’printre cele zece compoziții ale ultimului disc STEPANPROJECT, intitulat “The Man Without Identity”. Și nu a fost ușor.
Migala cu care a fost concepută muzica și toate cele, ține cu siguranță de imaginația și statutul de “cap limpede” ale liderului Ilie Stepan.
Puzzle-ul sonor propus îți schimbă cu totul percepția zilnică, schimbarea atât de dorită în muzică…iată a venit.
Un disc de ascultat cu minte, suflet și răbdare. Imaginile sonore, atmosferele, stările și mesajul liric, toate sunt așezate și asezonate ‘a la carte’.
“The Man Without Identity” este o titulatură ce provoacă, un gest muzical plin de viață, conceptul fiind motivat in acest sens prin bătăi de inimă, strigăte, respirație, ciripit de păsări, foșnete, ploaie, trăznete, valuri, sirene de război. Semne distincte pentru a lega și contura întregul album.
Există și o simetrie în această realizare discografică, simbolul ’lumina’ deschide audiția prin ‘Cântec pentru lumină’, iar finalul ‘Rugăciunea pentru lumină’ îndeamnă ascultătorul la meditație și credință.
‘Cabala ticăloșilor/Claunul Cioclu’ este unul dintre cele mai acute momente ale acestei realizări discografice.
Artă în artă, teatru în muzică, rock și răzvrătire, muzică și spirit…dar și acuze la o realitate pe care o știm și o suportăm cu greu.
O minunăție de oameni, muzicieni de top, artiști devotați și încrezători în muzica propusă: Dixie Krauser, Doru Apreotesei, Horea Crișovan, Grigore-Bujor Hariga, Liviu Butoi, Mario Florescu, Nicu Patoi, Alexandra Guțu, Luminița Burcă, Christian Rudik și evident Ilie Stepan, sunt doar câțiva dintre protagoniștii muzicieni ce au luat parte la înregistrări.
Nu cred că există limită pentru frumos. Spun asta pentru că este o compozitie ‘Replici’ (pe versuri de Eminescu), ce aduce încă o dovadă a lui Stepan în felul de a colora universul muzical, a îmbina versul cu sunetul într-o manieră doar de elștiută.
Candoarea din vers, trăirile și sonoritățile propuse închei doar de muzicieni cunoscute, basmul și sinceritatea performanțelor instrumentale, rămân variantele viabile.
De excepție “duo-ul” vocal Dixie Krauser – Laura Modi. Să mai adaug ca un gest de “Hats Off” sau “Les Majestes”, faptul că îmbinarea unor tipare clasice muziciip rogresive cu tente și rezolvări populare, chia rarhaice, modernismul cu tradițiile autohtone, duce ca acest ‘tot’ unitar să deschidă pofta de cunoaștere și de a afla mai multe dincolo de muzica propusă.
Cum aș cataloga albumul? Un ‘fussion’…progresiv cu rock, accente populare cu evadări în spectrul muzicii clasice, pe alocuri jazz, electronic cu salturi moderne de rock agresiv și normal stări meditative, plăceri sonore de finețuri instrumentale.
Ilie Stepan și muzica sa rămân în timp semne clare ale valorii pe care nimeni nu le poate schimba…au vorba unui mare și drag prieten al nostru…„N-are că nu!!”.
I could hardly control my emotions and my heartbeats, my breathing was shallow. This is just to describe the beginning of the album and the “journey” among the ten compositions of the latest STEPAN PROJECT disc, entitled “The Man Without Identity”. It was not easy. The meticulousness of the construction certainly has to do with Ilie Stepan, the leader’s imagination and clear-headedness. The proposed sound puzzle changes your everyday perception. The long-awaited change in music has arrived. This is a disc to listen to with your mind, soul and patience. The auditive images, the atmospheres, the moods and the lyrical message are all lined up and seasoned “à la carte”.
„The Man Without Identity” is a title that challenges, a musical gesture that is full of life, the concept being moved in this direction by heartbeats, shouts, breathing, bird chirping, rustling, rain, thunderbolt, and rain. Distinct signs to connect and shape the entire album.
There is a symmetry in this discographic achievement: the symbol of “light” opens the audition in “Song for Light”, while the ending, “Prayer for Light”, urges the listener to meditation and faith. “The Scoundrels’ Kabbalah/ The Undertaker Clown” is one of the highest moments of this accomplishment. Art in art, theater in music. Rock and rebellion. Music and spirit, but also accusations against a reality that we know and have a hard time bearing.
The proposed music includes wonderful people, top musicians, devoted artists, confident in their music: Dixie Krauser, Doru Apreotesei, Horea Crișovan, Grigore-Bujor Hariga, Liviu Butoi, Mario Florescu, Nicu Patoi, Alexandra Guțu, Luminița Burcă, Christian Rudik and, evidently, Ilie Stepan, are but of few of the musical protagonists who took part in the recordings. I believe beauty has no limits. I am saying that because there is a composition, “Lines”, using Eminescu’s lyrics, which testifies once more to Stepan’s way of coloring the musical universe, combining verse and sound in ways that he only knows. The lyrical candor, the emotions and sonorities in keys that musicians alone can grasp, the magic and the honesty of musical performances remain viable versions.
The vocal duo Dixie Krauser-Laura Modi is exceptional. As a “Hats Off” or “Les Majetes” gesture, I must add the fact that combining patterns that are typical of progressive music with popular, even archaic, solutions, modernism with local tradition, makes this unitary whole open the desire for knowledge and finding out more about the proposed music. How would I classify the album? A progressive rock fusion, popular accents and evasions into the spectrum of classical music, sometimes jazz, electronic with modern leaps of aggressive rock and, of course, meditative states, acoustic pleasures and instrumental refinements.
Ilie Stepan and his music remain, in time, clear signs of the value no one can change or, to quote a great and dear friend of ours, “it could not be any other way”.
Şlefuit în pandemie, materialul noului opus STEPAN PROJECT a plecat cu bine pe calea (auto)impusă de artizanul Ilie Stepan: muzică fără de gen, la intersecţia încrengăturilor stilistice de fel şi chip, întoarsă spre trunchiul primordial (spre vremea în care s-a plăsmuit / ivit aievea, ritm ori incantaţie), dar beneficiind de toate facilităţile tehnice ale ultimei perioade. Cu siguranţă, şi modul de prezentare a noului disc îl va reprezenta pe muzician şi echipa sa multidisciplinară. Dar trebuie să salut de la început baza instrumental – orchestrală Stepan Project: cei mai des folosiţi dintre colegii vechi (Dixie Krauser – voce şi bass, Doru Apreotesei – claviaturi) şi atotprezentul chitarist dintre cei noi – Horea Crişovan (în curând colaborarea celor două generaţii va număra trei decenii!). Apoi alţi doi instrumentişti cu ştate vechi pe scena românească, de la jazz şi blues la rock: chitaristul Grigore Hariga şi suflătorul Liviu Butoi. Percuţia complexului instrumentist Mario Florescu este omniprezentă, vocea Danei Borteanu, surpriza numită Nicu Patoi de la final, etc.
Piesa 1 („Cântec pentru lumină”) unde versurile lui Ion Pillat nu au vârstă, sunt compuse ieri… nu după pandemie, ci în plin război ruso – ucrainean. O actualitate (pandemie și apoi război) din păcate atât de dură, dar melodia trimite pozitiv la speranţă, fără doar şi poate… la Lumina care îl obsedează pe Ilie de mai multe decenii. Inedită şi bine-venită vioara de final a lui Ovidiu Rusu (concert maestru la Opera Naţională Română din Timişoara).
Piesa 2 („Flying Birds Over a Poppy Field”) pe fondul și într-o atmosferă post hippie, clădeşte dintru-nceput arhitecturi a la Electric City. Doru Apreotesei ţine faţa piesei, dar nu pur electric în expresii. Liviu Butoi preia dialogul (cu sine însuşi, apoi cu Cristian Bălteanu la higheghe): modul etno (în care excelează proiectele stepaniene din ultimele decenii) devine pe dată alter ego-ul modernităţii. Este un dialog întru progres(sive), nu o ceartă, necum un război. Păsările nevinovate au adus după ele vocile şi pianul, instrumentul cel mai complex al altui mileniu, dar bazic forever. Nu există temă, ci o panoramare între diverse stări, tot căutând liniştea.
Piesa 3 („The Crusader”) pleacă, parcă, dintr-o coloană sonoră a unui film despre războaiele cruciaților pentru creștinătate. E o măreţie aparentă, atrăgând victoria cu acele sonorităţi, dar piesa cade curând în imund, între orori, victime (inclusiv colaterale). Imediat, în crescendo, baritonul Christian Rudik, (cu o performanță uluitoare în interpretarea tuturor vocilor piesei, solouri și coruri), ridică admirabil tensiunea partiturii, pentru ca Horea Crişovan și Doru Apreotesei să o menţină de la egal la egal. Tensiunea crește cu toate arsenalele posibil de imaginat, apoi se estompează brusc. Ape liniştite, dar adânci. Și asaltul final al cruciaților. Tehnologii de mileniul al III-lea, determinare până la sacrificiu, pentru o cauză… care oare? Discursurile motivaţionale şi-au făcut cu siguranţă datoria, un ultim străgăt rămâne agăţat, undeva sus, sfâşietor de dramatic.
Piesa 4 („The Alchemist and the Prostitute”) se porneşte cel mai comun dintre toate melodiile, fără să anunţe ceva anume. Există însă un continuum ritmic de voci (incantaţii de formule câştigătoare?) sintetizate pe calculator, un continuum ritmic care umple în background o primă temă. Superb basul analog al lui Dixie Krauser (bine prezent într-un fel sau altul şi până acum, dar aici contrabalansând „joasele” programate). Saxofonul – goarnă al lui Liviu Butoi strigă în pustiu, dar se pierde, revine printre strigăte inumane (mereu surprinzătoarea Cristina Pădurariu, dar nu cu flautul, ci cu vocea) şi totuşi ale unor semeni – prostituata în dialog cu alchimistul. Povestea e lungă, percuţia variată atrage ici colo scurte intervenţii instrumentale, fiecare pronunţând pre limba sa.
Piesa 5 („Time Machine”) se naşte din căutări într-o (nouă) atmosferă primordială… Chitara încearcă şi naşte şi o matrice ritmică, mecanicistă, synth-ul urmează şi dezvoltă tema cu noi orizonturi… Anul 2222? N-ar suna tocmai diferit, dar sunt deconstruite multe amintiri dintr-o epocă mai familiară nouă… Este etalată “artileria” cu muzicieni de elită de pe precedentele opus-uri Stepan Project: Alexandra Guţu – violoncel, Luminiţa Burcă – vioară, secţia ritmică formată din regretatul percuţionist Lică Dolga şi basistul Florin Barbu, suflătorul Doru Iosif şi percuţionistul Dinu Simon; trompeta lui Petrică Ionuţescu şi din nou vocea îngânată a Cristinei. În depărtare, fulgere pe un cer multigri, poate postapocaliptic… din nou, acea temă în minor, susţinută şi de cor, de instrumente cu tentă etno originară… Tema revine mai puternică, e susţinută şi de percuţie, amintiri dintr-un alt ev par să se adune într-un puzzle pozitiv, deşi automatizat, cu ajustări timbrale… ritmul cade spre final, e o pauză şi o voce feminină, o altă Evă? Poate mai mult ca alte melodii, aceasta este o maxi-poveste în sine, piesă de rezistenţă a discului / operei.
Piesa 6 („Replici”) o recunosc încă din valuri, chiar dacă e reorchestrată altfel, dintr-un pian de secol XIX… tema Replicilor (compoziţie Ilie Stepan pe versuri eminesciene căreia acu 1-2 decenii i-am găsit şi o ilustrare video, cu un el şi o ea înlănţuiţi), un recurs la puritatea dragostei. Mai apoi o coda care apropie cântecul de zilele noastre, ale modernilor / mondenilor, multiplicând versurile finale, vocile mai multor perechi, cum anticipam… e şi un bas netastat acolo? Dar şi un pian care închide spiralat micro-ciclul melodiei, în valuri. Voci: Laura Modi şi Dixie Krauser, pe lângă mare parte din garnitura de la piesa precedentă.
Piesa 7 („Cabala ticăloşilor / Claunul cioclu”) se stârneşte prin acelaşi pian al lui Apreotesei, pentru a se revărsa într-o cu totul altă zonă, hard & heavy, fix la polul opus melodiei precedente. Totul cade în desuetudine, voci răutăcioase (rock, cu vocea super solistei Dana Borteanu, bine aleasă), instrumentalul aduce în dialog acoliţii nopţii, aduşi de Tavi Horvath – din nou excelentă opţiune pentru solistul de la Implant Pentru Refuz şi Blazzaj, comentator social postnouăzecist cu atâta experienţă în potentaţii zilei, săptămânii, lunii, anului, deceniului. De la dictator (personaj revenit de curând în Europa civilizată!) la aroganţa băieţilor de băieţi, totul se transferă / moşteneşte la generaţiile următoare. (Par să se fi adunat aici, într-o altă temă de mare şi lungă actualitate, multe din vedetele show-urilor TV… şi producătorii din spatele lor, o subspecie de oameni… fără identitate, dar cu apucături bine statuate). Îl va personifica şi pe cioclul–claun, printre râsete şi voci complice. Atâtea instrumente din câteva voci foarte bine… netemperate (plus Christian Rudik şi Ştefan Dandu). De notat colaborarea lui Vlady Cnejevici la claviaturi, musai partitura de percuţie a lui Mario Florescu. După defilarea în forţă a „victorioşilor (evenimentului) zilei”, tema de final e concluzivă, tristă şi amară. Iar de sfârşit, un gând citat de la Nicu Vladimir, prietenul lui Stepan: „Ce de lupi se înconjoară…” Sfârşit (parţial) comentat de Doru Apreotesei la moog.
Piesa 8 („The Man Without Identity”) – cea titulară, cu recitatorul Victor D. Oancea, de astă dată estompat faţă de versiunea din 2001… Omul fără identitate, dar cu atâtea faţete, cu atâtea chipuri false, măşti iţite pe dată, pentru toate situaţiile, dintr-o magazie de costume fără capăt… şi totuşi goală, calpă… Garnitura Apreotesei / Crişovan / Krauser descătuşată într-un rock devastator, pentru a primi în reprize moale-tare saxofonul sopran al lui Liviu Butoi, cot la cot cu trioul. Sunt acolo şi chitaristul Pro Musica Grigore-Bujor Hariga şi percuţionistul Mario Florescu. Atâtea variabile parcă pentru a nu te mai descurca în ele, ecuaţii cu atâtea necunoscute pentru a traversa vieţi fără conţinut, volatile, fără amintiri şi istorie… e un contrapunct aici, pe atâtea voci şi năravuri, care îşi pierde suflul atunci când se aude scâncetul unui nou născut. Imaginea copiilor ucraineni îmi revine insistent acum. În background, ursitorii (sunt voci masculine sintetizate acolo) îi cântă despre viitor, saxofonul interpretează cea mai impresionantă partitură a sa de pe disc.
Piesa 9 („Ispita”) desantează dintr-un elicopter. Un survol, electro-free şi pauză. A fost doar începutul piesei, de la altitudine, acum se zăresc adâncimi; sirene auzi-voi oare dintre ele? Mai întâi eterate, apoi cu forţa convingerii, intense şi sigure pe ele şi pe tine. Dacă la un moment dat am simţit ca o adiere mireasma SubBanatului Montan, la final chitara rockului electrificat m-a adus la zi! Pozitiv, pour la bonne bouche. Cvartetul de bază Stepan / Apreotesei / Krauser / Crişovan în dialog permanent cu colaboratorii de până aici (la care se adaugă regretatul sunetist Cornel „Schwartz” Calboreanu la percuţie tibetană şi Ioan „Meniţă” Vasiescu la fluierat). Apoi tema pozitivă… chitara la greu… Horea sau Nicu Patoi?? Delir până la stop joc!
Piesa 10 („Rugăciunea pentru Lumină”) cu sirenele din alte timpuri, pe care le credeam pierdute în cărţile de istorie… apoi o imagine sugerată de muzică, foarte actuală, din păcate: aceea a reactorului nuclear dezafectat de la Cernobâl, recreditat de natura regeneratoare. S-a estompat toată orchestraţia nebună în sensuri din restul melodiilor, trimiterile par să se fi strâns într-una esenţială, simplă (nu simplistă): gândul bun, de oferit celorlalţi, de împărtăşit bucuria cu semenii. O linie melodică la fluier (care îmi aduce cu „Mociriţa”, care poate în Banat sună altcumva), un alt fel de „Tatăl Nostru” recitat de Claudia Ieremia.
Fireşte, a sosit timpul să îl pomenesc şi acum pe Ilie Stepan, iniţiatorul, starostele, care nu uită şi nu poate tăcea. Vremurile generaţiei sale hippie s-au întors, lecţia istoriei de atunci nu a fost învăţată… Aşa că o vom lua de la capăt, unii repetenţi, alţii corigenţi, restanţieri cu toţii. Dincolo de prezenţa lui, determinantă pe parcursul tuturor melodiilor, conştiinţa nu i-a dat pace…din nou! Cu atât mai mult în această criză pandemică, prelungită de războiul din Ucraina, în timpul cărora părea să-şi fi pierdut identitatea, recâştigată de conştiinţa artistului. Mulţumim!
Smoothened and refined in pandemic times, the new Stepan Project opus has successfully founds its way in the journey that its artisan, Ilie Stepan, has (self)-imposed: a music of no particular genre, in the midst of a significant variety of stylistic intersections, (re)turning to the primordial roots (back to the times of its birth, its genuine appearance, rhythm or incantation) but, at the same time, benefiting from all the latest technical devices of our times. The presentation of the new disk will undoubtedly speak on the behalf of the musician and his multidisciplinary crew. But I must honor, from the very beginning, the core of the Stepan Project: the well-known “veterans” of the group (Dixie Krauser – voice and bass guitar, Doru Apreotesei – keyboards) and the omnipresent guitarist from the new group – Horia Crișovan (the collaboration between the two generations will soon reach its third decade!). Then, we have two other members with a long history behind them on the Romanian scene, from jazz and blues to rock: the guitarist Grigore Hariga and the woodwind player, Liviu Butoi). The percussions of the complex musician Mario Florescu can be found all over the place, as well as Dana Borteanu’s voice and the pleasant surprise at the end, Nicu Patoi.
Track #1, “Song for the Light”, with Ion Pillat’s immortal poetry, was written yesterday… not after the pandemic, but rather in the midst of the Russian-Ukrainian war. In a very rough time (pandemic followed by a war), the song expresses a heartfelt and undoubted message of hope for the Light that Ilie has been continuously, almost obsessively, searching for decades. A unique and welcome addition is the addition, in the final moments of the song, of a violin part interpreted by Ovidiu Rusu, concert maestro at the National Romanian Opera House of Timișoara.
Track #2, “Flying Birds Over a Poppy Field”, evokes a post-hippie atmosphere, while elaborating an architecture that resembles Electric City. Doru Apreotesei takes the “front” part of the song – although not being purely electric in his expressions – as Liviu Butoi takes over the “dialogue” of the song; first with himself, then with Cristian Bălteanu, who plays the higheghe [n.t. a local instrument that consists of the “mixture” between a violin and a trumpet]. The etno elements – a mark of constant succes for Stepan’s projects in the past few decades – become the alter-ego of modernity. The result is a dialogue within the progress(ive), not a fight and even less of a war. The innocent birds have brought their vocals and the piano, the most complex instrument of another millenium, but an eternally fundamental one. There is no “theme” in this song, but rather the panoramic view of a multitude of states and feelings, continuously searching for silence.
Track #3, The Crusader, appears to have begun its journey from a soundtrack of a movie about the Crusaders’ wars in the name of Christianity. It is an apparent grandeur, conjuring the victory with the unique sound, but the track is, sooner rather than later, descending into filth, between horrors, victims (including the collateral ones). Soon enough, in a crescendo, the well-known baritone, Christian Rudik (with an astonishing performance when it comes to all the vocal parts, solos and choirs) wonderfully elevates the tension of the part, for Horea Crișovan and Doru Apreotesei to match and maintain the intensity. The tension increases with every conceivable arsenal and then, all of a sudden, it melts down. Silent, yet deep waters. And the final assault of the Crusaders begins. Technology of the third millenium, determination to the point of sacrifice, for…what cause, exactly? The motivational speeches have paid their dues, as a final shout remains above, suspended, excruciantingly dramatic.
Track #4, “The Alchemist and the Prostitute”, has the most common beginning out of all the tracks, without any intention of announcing anything specific. However, there is a rhythmic continuum of voices (incantations of winning formulas, perhaps?) synthesized on the computer, a rhythmic continuum that fills, in the background, a superb theme. The analog bass of Dixie Krauser (with a remarkable presence up to this point as well, while counterbalancing the programmed “low notes” in this case) is wonderful. The saxophone-bugle of Liviu Butoi is a shout in the void which gets lost, returns among the inhuman shouts (the eternally surprising Cristina Pădurariu, this time with her vocals instead of her flute) that, somehow, belong to familiar faces – the dialogue between the prostitute and the alchemist. The story stretches for quite a while, the variations of the percussions attract a few short, but remarkable instrumentals here and there, each of its own distinctive vernacular.
Track #5, “Time Machine” finds its roots in searching for a (new) primordial atmosphere. The guitar creates a rhythmic pattern, quite mechanic, as the synth follows and develops the theme towards new horizons. The year 2222? Wouldn’t sound that much different, but lots of memories from an era more familiar to us are being deconstructed in this track. The “artillery” of elite musicians from the previous Stepan Project opuses is showcased here: Alexandra Guțu – cello, Luminița Burcă – violin, the rhythmic section consisting of the late great Lică Dolga (percussions) and Florin Barbu (bass guitar), Doru Iosif (woodwind) and Dinu Simon (percussions); Petrică Ionuțescu’s trumpet and, once again, the murmured voice of Cristina. Far away, lightnings on a sky in several shades of gray, perhaps a postapocalyptic one… again, the same theme in minor, sustained by the choir, and instruments with a primary ethno vibe… The theme comes back stronger, supported by the percussions, memories from another age seem to come together in a positive puzzle, although automated, with slights adjustment to the timber… the rhythm drops towards the end, there’s a pause and another feminine voice, perhaps another Eve? Arguably more than in the case of other tracks, this is a maximum-story in itself, the centerpiece of the disc/opus.
I happen to know and recognize Track#6, “Responses”, from the very beginning, even it has a different musical arrangement, from a 19th century piano… the theme of the Responses (arranged by Stepan, based on some of Eminescu’s lines, which I found one or two decades ago in a video, with two lovers in chains), an appeal to the innocence of love. Then we notice a coda which brings the track closer to our days, of the modern/worldly, while repeating the final lyrics, the voices of multiple pairs, as I anticipated…is there a fretless bass in there as well? But there is also a piano that completes, in a spiral, the micro-cycle of the track, in waves. Voices: Laura Modi & Dixie Krauser, along with most of the musicians from the previous track.
Track #7, “The Scoundrels Kabbalah / The Clown Undertaker” stirs itself through the same piano of Apreotesei, only to “slide” into a completely opposite area of hard & heavy – compared to the previous track. Everything falls into obsolescence, with “villainy”, “mischievous” voices (rock, with the wonderful voice of the fabulous singer Dana Borteanu, wonderfully picked for the role), as the instrumental brings the “acolytes of the night” in the dialogue, thanks to Tavi Horvath – once again, an excellent choice for the lead singer of Implant Pentru Refuz and Blazzaj, a very experienced social commentator of the post-90’s, with a tremendous experience regarding the autarchs of the day, week, month, year or decade. From the dictator (a character who, lest we forget, has just made a comeback in the civilized Europe!) to the arrogance of the “bad boys”, everything is transferred to / inherited by the following generations. (They have seemingly gathered here, in another significantly relevant theme of our days, a lot of TV stars… and the producers behind them, a subspecies of humans…with no identity, but with clearly decided quirks). There is also an embodiment of the clown-undertaker, between laughter and complicit voices. Furthermore, there are so many instruments from so many very well… untethered (unrestrained) voices (with the addition of Christian Rudik and Ștefan Dandu). Other noteworthy elements of the track are to be found in the contribution of Vlad Cnejevici (keyboards) and the must-have percussions of Mario Florescu. After the energetic parade of the “winners of today (‘s event)”, the ending theme is conclusive, gloomy and bitter. The end may be adequately described with a thoughtful quote from Nicu Vladimir, Stepan’s friend: “He who surrounds himself with wolves…”. The end is also (partially) expressed through Doru Apreotesei’s Moog synthesizer.
Track #8, “The Man Without Identity” – the main track, recited by Victor D. Oancea, this time somewhat faded, compared to the 2001 version… The man with no identity, but with so many layers, so many spurious faces, masks peered at ones, for every situation, from a shed with endless costumes… and still empty, shallow… The team of Apreotesei, Crișovan & Krauser is unleashed in a devastating rock, only to be joined, in smooth-strong bits, by the soprano saxophone of Liviu Butoi, in line with the groove of the trio. There are also the additions of the guitar player of Pro Musica, Grigore-Bujor Hariga and Mario Florescu (percussions). So many variables that seem entangled, equations with so many unknown elements to wander through lackluster lives, volatile, with no memories and no history… there’s a counterpoint here, one that stretches across so many voices and vices, losing its breath when the whimper of a newborn is being heard. The image of Ukranian children keeps coming back to my mind as I am writing these words. In the background, the male Fates (synthesized male voices) are singing to the baby about the future, as the saxophone plays its greatest bit of the entire disc.
Track #9, “The Temptation”, launches itself from a helicopter. An overflight, electro-free and a break. It was merely the beginning of the track; from the high altitude, now we find ourselves in great depths – will I hear mermaids from them, I wonder? Ethereal at first and then, with the force of persuation, intense and confident in themselves and in yourself. If, at a certain point, I felt the scent of the Outer Banat Mountains, the electrifying guitar rocked me back to the present! Positive, pour la bonne bouche. The base quartet, Stepan/ Apreotesei/ Krauser/ Crișovan find themselves in a continuous dialogue with the collaborators aforementioned (plus the addition of the late great sound engineer Cornel “Schwartz” Calboreanu with the Tibetan percussion and Ioan „Meniță” Vasilescu as a woodwind player). Then, the positive theme… the heavy guitar all over the place… Horea or Nicu Patoi? Delirium till the end!
Track #10, “A Prayer for the Light”, with sirens from times thought to have been long gone and buried the history books… and then, a painfully contemporary image, suggested by the music: the decommissioned nuclear reactor from Chernobyl, recredited by the regenerating nature. The mad and all over the place musical arrangements from the previous tracks have faded, leaving room for a single (yet not simplistic) theme: the kind thought worth sharing with the others, as well as the joy to be shared with one’s fellows. A whistle melody (reminds me of “The Meadow”, a traditional Romanian song, which might sound different in Banat), a different interpretation of “Our Father”, recited by Claudia Ieremia.
Of course, the time has come to mention Ilie Stepan, the one who started it all, the starosta (headman), the one who cannot forget and cannot be brought to silence. The times of his hippie generation have made a comeback, the lesson of the past has not been learnt… Therefore, we are doomed to start over: those who lost, those who couldn’t learn, all of us that failed. Beyond his presence, decisive in every track, his consciousness had never failed him… again! Even more so during the crisis generated by the pandemic and prolonged by the war in Ukraine, where it seemed to have lost its identity, regained by the consciousness of the artist. Thank you!
Se zice că masteringul este apropiat de “black art”… necunoscut, neînțeles. Poate că este, în masura în care fiecare are felul lui de a gândi, de a simți și reacționa cind ascultă muzica; de aici și faptul că inginerul de mastering trebuie să găsească acea formă prin care să prezinte un cântec ascultătorului în așa fel încât să îl facă să simtă impactul emoțional cât mai pregnant, fără ca mediul de ascultare să influențeze foarte mult.
Procesulîn realitate este în general complicat: inginerul de mastering trebuie să înțeleagă intenția artistului, să judece mixajul având undeva în minte cam ce se poate face cu el – și nu de puține ori chiar să trimită cântecul înapoi la mixaj dacă mesajul final este de neatins cu mixingul prezentat pentru mastering -, să identificeoportunitățile de îmbunătățire și de șlefuire a cântecului astfel încât să fie atât pe placul artistului/producătorului, dar mai ales să îndeplinească cerințele mediului prin care cântecul (cântecele) sunt prezentate publicului- fie vinil, CD sau internet/streaming.
În principiu oricine poate masteriza un cântec, mai ales acum, cind tehnologia este atât de ieftină; dar in ecuația care produce rezultatul final intră foarte multe componente: de la acustica studioului, calitatea monitoarelor, calitatea echipamentului folosit, și nu în ultimulrând, urechile si cultura muzicală ale inginerului de mastering. E important să recunoaștem că un bun mastering nu poate fi rodul întâmplării, pentru că esteîntotdeauna bazatîn primul rând pe experiența de foarte foartemulți ani a celor care o fac.
Aici, acum…
Mă urmărește și acum concertul grupului Pro Musica de la Casa Tineretului din Timişoara din 1986… Îmi amintesc că aveau pe scenă un afiș care zicea cam așa: ”Alcoolul nu este un aliment!” Deși văzusem Phoenix in 75/76, atunci a fost momentul în care m-am decis să fac un grup de rock- care s-a numit Labirint…Mă leagă atâtea amintiri de Ilie, de la concertele Pro Musica la Tim Rock-uri, de la deschiderea la concertul Pro Musica cu trupa mea Labirint de la Grădina Capitol la o seară nebunească, în care ne uitam împreună la Steaua jucând finala Cupei Campionilor Europeni, de repetițiile de chitară clasică dar si ale Pro Musicii de la Casa Tineretului…
Când pleci departe de țară nu înseamnă că o și părăsești… pe prieteni nu îi părăsești, îi ții, te bucuri,îi ajuți și te ajută …distanța nu înseamnă absolut nimic…După 28 de ani petrecuți în Canada, unde am pornit studioul meu Fandango Recording, constat că distanța e doar o cifră, oamenii din trecutul meu sunt atât de frumoși…
Și uite așa, după ani, am ajuns să lucrăm împreună … și a fost multă muncă; prima dată pregătind piesele pentru internet, apoi pentru acest album. Piesele aparțin sonor din zone și timpuri diferite, și aș minți să spun ca a fost ușor să le pun împreună…În plus Ilie nu e omul care să se mulțumească cu “merge și așa”… în spiritul Banatului stă și chestia aia de încăpățânare în a urma ideile în care crezi, și Ilie nu e deloc timid când e vorba de muzică…
Mai rămâne acum, după atâta muncă și încrâncenare, ca ascultatorul să fie mulțumit și muzical și – trag nădejdea – și sonor, să revină cu plăcere de cât mai multe ori să asculte cântecele de pe acest album atât de bogateîn idei. Și mă bucur că am putut fi de folos într-o măsură nu exagerat de mare la acest minunat proiect. Aș dedica măcar o mică parte din această muncă memoriei tatălui meu, care astăzi ar fi implinit 92 de ani.
Cu mulțumiri, Florin Buciu, Fandango Recording, Toronto, 8 februarie 2022.
Some perceive the mastering process as a “black art”, as the public has little understanding about what mastering does. And it may even be like that, because everybody is different, thinks differently and has a different reaction when he’s listening to the music. So, no wonder that the mastering engineer has to find the secret formula such manner the song will have a great emotional impact regardless of where one listens to the song…
The mastering process is an elaborate one; the mastering engineer has to understand clearly the artist intention, he has to judge the mixing so he can qualify the mixing for mastering (and so many times the mixes are returned for corrections, as mastering can’t really fix all the problems), he has to identify the opportunities for improvement on polishing the song, and meet the commercial medium requirements for which the master is made: vinyl, CD, internet/streaming.
Everybody cam master today, given the advent of technology; however, the long and intensive experience and training gained over the years, the uncompromised acoustic environment and monitor’s quality, and even more important, the ears and the deep knowledge of the musical genres of the mastering engineer are making all the difference…
Here and Now…
I still remember to this day the 1986 Pro Musica’s concert at the Youth House in Timisoara … I remember the fun I had reading the banner they had on the stage: “The booze is not actually food!” Despite the fact that I saw Phoenix in 75/76, that concert was the moment when I have decided to start a rock band called Labirinth.
I have many memories with Ilie, from the Pro Musica concerts at the Tim Rock festivals and their Capitol Garden’s concert when we (my group Labirinth) were the opening act, to the crazy night we spent together watching the European Championship final Steaua- FC Barcelona, the classical guitar practice sessions… When you move to another country you actually do not leave the country you were born… you can not leave your friends, you are happy with them, you help them, you miss them… distance means nothing… after 28 years spent in Canada, where I started my music production studio Fandango Recording, I know that distance is just a number, like the numbers of years…
And so, many years later, we started to work together… it was a lot of work, first preparing the songs for internet release, then putting together this album. The songs belong to different moments in time and different spaces, and I can’t say it was easy to put them together to make them gel… and let’s not forget, Ilie is not the guy who ever says “it’s good enough!” … that may be well connected with the old Banat way of life, being stubborn to follow your ideas, to avoid compromises, and definitely Ilie doesn’t hide it, and he’s not shy about it…
I hope that after so much work and debates, the listener will be the one rewardedboth musically and sound wise, and I hope he will listen and enjoy many times this album, so rich and with deep emotional messages… In the end, I am glad I was able to help, and be a small part of this project. Thank you Ilie.
I would also like to dedicate this work to the memory of my father, who would have been 92 years old today.
Florin Buciu, Fandango Recording, Februarie 8, 2022
Dragul meu Ilie,
Astăzi am reascultat “The MAN Without Identity”.
Pe 7 Noiembrie 2021 scriam deja pe contul meu de Facebook referitor la postarea ta din 6 Noiembrie – ISPITA.
“Lockdown Studios și ISPITA libertății
Deși “ISPITA” ne duce cu gândul către “păcatul originar”, am să mă refer la ceea ce Ilie ne propune să ascultăm, cu gândul la stăruința lui și la truda lui, care sunt necontenite.
Este de admirat cum, într-o perioadă în care mai toată lumea se însingurează datorită unui instinct de conservare exacerbat, Ilie STEPAN ne ispitește să ne întâlnim.
A mobilizat o pleiada de muzicieni pentru a aduce muzica lui într-o nouă realitate, cea a anilor 2020-2022.
Ilie ne ispitește să depășim cu curaj această perioadă, ne ispitește să ne punem mintea la contribuție, ne ispitește să spunem răspicat proștilor că sunt proști, ne ispitește să îndrăznim să trecem la fapte gândind în perspectivă.
Toate aceste gânduri le-am împărtășit cu Ilie recent, într-un weekend,
în studioul lui de lockdown~.~
Audiție plăcută!”
Ioan-Silviu Doboși
Lockdown Studios and the TEMPTATION of Freedom
Though the word “temptation” makes reference to the “original sin”, I have in mind the compositions Ilie is inviting us to listen to, thinking of his endless endeavour and labour. It is admirable the way in which Ilie Stepan is tempting us to meet each other, at a time when, due to an exacerbated instinct of self-preservation, most people choose isolation. He brought together a constellation of artists to bring his music into a new reality, that of the years 2020-2022.
Ilie is tempting us to courageously overcome this period, tempting us to think things over, to bluntly confront the stupid people and tell them that they are stupid, tempting us to dare to get down to business having in mind a clear outlook.
I shared recently all these thoughts with Ilie, in his lockdown studio.
Pleasant audition!
Ioan-Silviu Doboși
e gata mileniul
e gata
şi veacul –
lumina şi roata
ce-mpacă adâncul şi-naltul
sunt gata
şi altul
începe acum
în negrul mocirlei din drum
sunt clipele toate
şi poate
şi turma
de animale
indiciu
eternului lor
sacrificiu
şi urma
semnul cel greu
că-n veacul acesta
mereu
a păşit printre noi
Dumnezeu –
în mia aceasta de ani
ce gravă
zăbavă
căinţă
credinţă
speranţă
ce sfâşietoare ruptură
simţi praful de puşcă
în gură
şi-n gât
mirosul de moarte
urât
perfidă privire
în orice firidă
şi-n orice tranşee
un trup dezgolit de femeie
cu Pruncul în braţe
zeiţă
în gloata din juru-i
pestriţă
îşi strânge Copilul la piept
şi drept
în turlă
turbată
o singură voce mai urlă
„femeia-i copilă
coperta aceasta-i o filă
din carte
ce nu o închide:
o lasă deschisă
departe
să meargă-n abis
în ea e şi iad
şi paradis
sunt filele
zilele
ele sunt viaţa
istoria toată
mileniul
să-şi afle din pagini
natura
şi sensul
şi învăţătura”!
cogere agmen quousque abuterunt
tamen, Domine Deus?
quod est cogitare?
mileniul e gata
pământul
lopata
tranşeea
femeia
şi crucea
alături de tine sunt morţii
şi viii!
te-aşează
te-chină
visează
şi binecuvântează
animalele şi copiii!
the millenium is over
the century is over too —
the light and the wheel
that reconcile the depth and the height
are ready
and another one
begins now
in the darkness of the street mud
all the moments are there
and maybe
the herd of animals
an index
of their eternal
sacrifice
and the enduring trace
that God always
walked among us
in this century —
what a serious
delay
contrition
faith
hope
what a tragic rupture
one feels the smell of gun powder
in the mouth
and in the throat
the ugly
smell of death
the perfidious glance
in every niche
and in every trench
the naked body of a woman
with the Child in her arms
a goddess
in the mottled crowd
around her
she holds the Child at her breast
and straight in the spire
rabid
one single voice continues to howl
„the woman is a child
this cover is a page
from a book
it does not close:
she leaves it open
to go far away
into the abyss
it is both hell
and paradise
the pages are the days
they are the life
the whole history
so that the millenium
may find in these pages
its nature
and meaning
and teaching!”
cogere agmen quousque abuterunt
tamen, Domine Deus?
quod est cogitare?
the millenium is over
the earth
the shovel
the trench
the woman
and the cross
the dead and the living
are near you!
sit down
and worship
and dream
and bless
the beasts and the children!
Apăsătoare sunt gîndurile, sentimentele, dorințele alimentate de voința de a zămisli, a face și a realiza, greu de suportat neliniștea ce fierbe mocnit în sufletul năpădit de iedera ce cîntă abulic, se încolăcește și crește peste oglinda interioară. Dar eliberatoare este muzica generației născute după ruptura de carne și conștiință ce a traumatizat omenirea; alean este hedonismul ce oblojește rănile trecutului recent. Înălțătoare fie aparența rezistenței față de politica spălării creierelor și camuflării adevărului de-o parte și de alta a cortinei, îmbătătoare iluzia succesului acoperit cu aburi calzi expirați din plămînii speranțelor înghesuite în fața scenei, orbitoare lumina reflectorului și decadența chefului după supremul concert, cînd muza a fost violată cu cuțitul la gît. Trepte, etape, capitole sculptate în aer cu dalta muzicii.
Ilie Stepan a trecut prin tot acest purgatoriu al exceselor alimentate cu semnificația libertății așa cum o percepi cînd ești tînăr și nu conștientizezi păcatul, a trăit intens revoluția în balconul exterior al operei în Piața, de atunci, a Victoriei sau a victoriei de atunci. A simțit devenirea, explozia ființei. Sunt experiențe marcante, acumulări strînse ca într-un ghem depus undeva în mintea celui ce-și caută identitatea. Artistul își regîndește calea. Solitar, caută Sensul vieții Undeva în Europa… înspre Lumină. Asemenea turnării – din aliaje făcute după rețete preluate din neantul miluitor – clopotului din Andrei Rubliov, tainele, căutările febrile și chinurile înfăptuirii operei l-au frămîntat pe artist în toți acești ani. Drumul, nu scopul. Rugăciunea, nu iluzia mîntuirii. Muzica, nu cîntatul sub dușul rece al realităților trecătoare. Prin muzică, și-a mărit în tot acest timp oglinda. Se va recunoaște creatorul în reflexia de lumină? Ne vom recunoaște?
Ca posibil răspuns la întrebarea existențială asupra sinelui, vine această coda, asemenea licorii distilate din cele mai nobile fructe ale grădinii idealizate. Picăturile strînse în sticluța pe eticheta căreia scrie The Man Without Identity reprezintă esența, ceea ce a adunat călătorul pe drumul său către lumină și izbăvire.
STEPAN PROJECT – The Man Without Identity (Alternative Versions).
The 2020-2021 Music Lockdown Project
Acest album este născut dintr-un proiect spontan inițiat în perioada pandemiei, cînd muzele nu dorm, dar sunt letargice, iar spiridușii ciupesc și îndeamnă să dai chiar dacă stai. Totul a pornit de la ideea de a prelucra trei compoziții (Cîntec pentru lumină, Flying Birds Over A Poppy Field, Time Machine) și a realiza variante alternative prin adăugarea unor efecte, pasaje instrumentale, prin intervențiile lui Doru Apreotesei, muzician cu care Ilie Stepan și-a început călătoria în universul muzicii încă din anul 1970, prin includerea unor pasaje din arhiva autorului (intervenții de „dincolo” ale lui Alex Boița Perin și Vasile Lică Dolga). Zece cîntece (selecția ar putea fi considerată, în mod neoficial, „Best of” al creației solistice a lui Ilie Stepan, dar vom afla de ce nu este așa) au fost trecute prin acest proces de fină remodelare, fără a modifica în mod obvios structura, elementele melodice și ritmice, dar augmentînd dinamica și „curgerea” lor, așezîndu-le într-un nou context conceptual. Ideea proiectului mare, a albumului, a încolțit pe parcurs, cînd au sosit din Toronto versiunile remasterizate de Florin Buciu. Nu mică a fost uimirea atunci cînd am auzit aceste prelucrări ale tainicelor trasee ale frecvențelor specifice fiecărui instrument, efectelor, vocilor. Cel care și-a urmat visul peste ocean și a investit nemăsurată pasiune și mulți bani într-un studio muzical adus la cele mai înalte standarde mondiale tot timișorean a rămas. După acest șoc benefic s-a pus problema rescrierii și ordonării pieselor muzicale în secvențe care să redea cît mai sugestiv acea călătorie a artistului înspre și dinspre lumina creației. S-a pornit de la reanimarea simțurilor cu sunetul bătăilor accelerate ale inimii (înregistrare reală, nu generată artificial). O posibilă interpretare a acestei introduceri ar fi imaginea unui pacient pe patul de spital cu fața acoperită cu mască, întubat, în acea înfricoșătoare imponderabilitate dintre viață și moarte. Urmează o infuzie ritmică ce semnifică reacția la stimulul emoțiilor puternice stîrnite de întoarcerea (nostalghia?) la vîrsta descoperirilor și experiențelor inițiatice. Vin în minte fascinația pentru muzica, stilul de viață și idealismul mișcărilor de eliberare a tinerilor din menghina tabuurilor postbelice, dar și protestele împotriva războaielor, mișcările hippie și flower power, dorința de înălțare spirituală, libertate în gîndire și exprimare asemenea zborului păsării peste un cîmp cu maci – imagini și senzații ale unui vis atît de sugestiv redat prin muzică (Flying Birds Over a Poppy Field). Următoarea secvență ne duce prin simbolistica orchestrației și cheia titlurilor înspre cîmpurile înroșite cu sîngele vărsat în bătăliile cruciaților, ale armatelor ce-au semănat moarte în numele religiei (The Crusader), spre decadența morală a celor care vor să transforme în strălucire tot ce ating și realizează că mina lor de aur nu este decît o prostituată (The Alchemist and the Prostitute). Mașina timpului este piesa centrală, nava-mamă ce ne va duce în mai multe direcții. De acolo, orice este posibil: războaie, atrocități, zbucium existențial, crize, căutări, iubiri sublimate în stihurile Eminului. Prin arcuri de pod construite cu deosebită migală și măiestrie de Doru Apreotesei, toate aceste elemente muzicale se revarsă în matcă și creează un continuum ce susține și îngroașă firul conceptual țesut cu elocvență de Ilie Stepan. Se trece, aproape firesc, fără a se forța notele, de la starea de exaltare romantică la extrema cealalată, de dezgust și greață față de minciuna politicului prezentă în aproape toate fazele de dezvoltare ale societăților statale (Cabala ticăloșilor). Binele și răul sunt puse în balanță inegală, astfel încît suspiciunea se infiltrează asemenea unui virus al sechelelor post-pandemice. Răzbate din adîncurile conștiinței ecoul întrebării: Noi suntem nebunii sau ei sunt nebunii?, pusă de medicul psihiatru și profesorul Florin Gâldău în timpul unei plimbări prin parcul ospiciului din Jebel, însoțit de Ilie Stepan și Vasile Dolga (practicanți ai meloterapiei asupra pacienților de acolo). Identitatea este greu de stabilit (The Man Without Identity); însă Ispita dăinuie, erodează constant trupul și sufletul asemenea bombardierului al cărui sunet crapă aerul, reprimă dorința de a te opune, dar nu și instinctul de supraviețuire, căutare, găsire și afirmare a identității. Cel fără de identitate se conturează în umbra discretă a prezenței și acțiunii divine în spiritul rătăcitor prin amvonul artei supreme, al muzicii ce vine, uneori rămîne sau… căci: Amin …și trece.
Overwhelming are the thoughts, feelings, desires fueled by the will to create, perform, achieve, unbearable the restlessness that smolders in the soul that is covered in ivy, which sings abulically, wraps itself around and grows over the inner mirror. But freeing is the music of the generation born after the tearing of flesh and consciousness that has traumatized humankind. Nostalgic is the hedonism that bandages the wounds of the recent past. Uplifting be the appearance of resistance to the politics of brainwashing and camouflaging the truth on both sides of the curtain, dizzying the illusion of success, covered in warm breaths from the lungs of hope, crowded before the stage. Blinding is the spotlight and the decadence of the party after the supreme concert, when the muse was raped, knife to her throat. Steps, stages, chapters sculpted in the air with the chisel of music.
Ilie Stepan has undergone this entire purgatory of excess, fed on the meaning of freedom as one perceives it when one is young and unaware of the sin. He lived the revolution intensely, in the outer balcony of the Opera House, in what was then the Victory Square, the square of that moment’s victory. He felt the becoming, the explosion of being. These are striking experiences, accumulations that coil in the mind of the one searching for identity. The artist rethinks his way. Solitary, he looks for The Meaning of Life Somewhere in Europe… towards the Light. Like the pouring of Andrei Rublev’s bell out of alloys made from recipes taken from the merciful nothingness, the secrets, the feverish quest, the agony of creation have tortured the artist throughout these years. The road, not the goal. The prayer, not the illusion of salvation. The music, not the singing in the cold shower of fleeting realities. By music, he has extended his mirror. Will the creator recognize himself in the reflection of light? Will we recognize ourselves?
As a possible answer to the existential questioning of the self, this coda emerges, like the liquor distilled from the noblest fruit of the idealized garden. The drops gathered in the bottle labeled “The Man Without Identity” represent the essence, what the traveler has gathered along the way towards light and salvation.
STEPAN PROJECT – The Man Without Identity (Alternative Versions).
The 2020-2021 Music Lockdown Project
This album was born out of a spontaneous project initiated during the pandemic, when the muses do not sleep, but are lethargic. The elves pinch and force one to give, even when resting. It all started from the idea of adapting three compositions (Song for the Light, Flying Birds Over a Poppy Field, Time Machine) and creating alternative versions by adding effects and instrumental passages, via the interventions of Doru Apreotesei, musician with whom Ilie Stepan began his journey through the musical universe back in 1970, and by including passages from the author’s archive (interventions from the netherworld, by Alex Boița Perin and Vasile Lică Dolga). The selection could be unofficially considered “Best of” Ilie Stepan’s solo creation, but we will find out why it is not so. Ten songs underwent the process of fine remodeling, which has not obviously modified the structure, the melodic and rhythmic elements, but which has augmented their dynamic and “flow”, setting them in a new conceptual context. The idea of the grand project, of the album, appeared along the way, when the versions remastered by Florin Buciu arrived from Toronto. It was amazing to hear these alterations of the secret trajectories of frequency that are typical of every instrument, effect, voice. The one who followed his dream across the ocean and invested limitless passion and money in a world high standard musical studio is still from Timisoara. After this beneficial shock, there appeared the issue of rewriting and ordering the musical pieces in sequences that might reproduce as suggestively as possible the journey of the artist from and towards the light of creation. It all started from the reanimation of the senses through the accelerated heartbeat (real recording, not artificially generated one). A possible interpretation of this introduction might be the image of a patient on a hospital bed, face covered by a mask, intubated, in the frightening state of imponderability between life and death. A rhythmic infusion follows, which marks the reaction to the stimulus of strong emotions, caused by the return (nostalgia?) to the age of discoveries and initiation experiences. That brings to mind the fascination with music, the lifestyle and idealism of movements to free the youth from the vise of postbellum taboos, as well as the protests against wars, the hippie and flower power movements, the desire for spiritual transcendence, freedom of thought and expression, akin to the flight of the bird across a poppy field – images and feelings of a dream that is so suggestively captured in music (Flying Birds over a Poppy Field). Through the symbolism of the orchestration and the key of the employed titles, the next section carries us to fields reddened by the blood-shed in the battles of the crusaders, of the armies that have sown death in the name of religion (The Crusader), towards the moral decay of those who wish to turn into glitter everything they touch and realize their goldmine is nothing but a prostitute (The Alchemist and the Prostitute). The Time Machine is the central piece, the mother-ship which will lead us in several directions. From there on, anything is possible: war, atrocity, existential dread, crisis, search, love sublimated in the Eminescian verse. Through the arches of a bridge built with particular care and craft by Doru Apreotesei, all these musical elements spill out and create a continuum which supports and thickens the conceptual thread, eloquently woven by Ilie Stepan. The transition is made almost naturally, without forced notes, from romantic exaltation to the opposite extreme, that of disgust and sickness towards political lies, which are present at almost all stages of development in statal societies (The Scoundrels’ Kabbalah). Good and evil weigh unequally, so that suspicion infiltrates, like a virus of post-pandemic sequelae. A question echoes from the depth of consciousness: Are we crazy or are they? It was asked by the psychiatrist and professor Florin Gâldău during a walk through the park of the Jebel asylum. While he was accompanied by Ilie Stepan and Vasile Dolga, who practiced melo therapy with the patients. Identity is hard to establish (The Man Without Identity), but Temptation lingers, constantly erodes the body and the soul, like the bomber whose sound splinters the air, represses the wish to oppose, but not the instinct for survival, search, finding and affirming identity. The man without identity appears in the discrete shadow of the divine presence and action, in the spirit that wanders through the pulpit of supreme art, of the music that comes, sometimes stays or… because Amen… and it is on its way.
Nu folosesc pentru prima oară această metaforă, dar ea mi se impune de fiecare dată când mă gândesc la Ilie Stepan: marele ghitarist, compozitor, aranjor, maestru de ceremonii muzicale e un alchimist descins în lumea postmodernității. Deceniile în care, alături de Pro Musica sau în alte proiecte, individuale sau de grup, a îmbogățit peisajul artistic românesc au reprezentat fascinante metamorfoze ale ideii de muzică. Pentru Ilie Stepan, binomul cultură-viață e un mod de manifestare a sinelui. Artistul se simte la fel de bine în preajma clasicilor și a boemei. Îl urmărim într-un dialog tainic cu Eminescu, dar nu trece indiferent pe lângă sonoritățile stranii din imediata noastră apropiere.Toată această experiență a cunoașterii e transpusă într-un discurs de-o fascinantă profunzime, în care vasta experiență scenică și componistică e topită în fastuoase sonorități în care precizia și eleganța se îngemănează.
Ilie Stepan propuneacum un discurs recapitulativ, o revizitare inspirată a câtorva dintre bornele fabuloasei sale creații. Senzația de palimpsest auditiv, de suprapunere de straturi ale experienței muzicale contribuie la construcția unui edificiu multistratificat. Mesajele muzicale comunică atât pe orizontala sensibilității, cât și pe verticala experienței acumulate în decenii de cuceriri sistematice ale imposibilului. Marele muzician ne pune în fața unei experiențe faustice, soldate însă nu cu pierderea sufletului, ci cu câștigarea unui pariu existențial: atunci când e trecută prin filtrele unei sensibilități și inspirații precum cele ale lui Ilie Stepan, muzica își transcende atât limitele, cât și menirea.
Vizionarismul lui Ilie Stepan și-a găsit apostolii într-un lung șir de admirabili muzicieni care l-au urmat și în această nouă aventură a depășirii limitelor. Ca într-o mare familie, pasiunile și pulsiunile sunt aduse la numitorul comun al unui scenariu inițiatic în care inspirația devine un caz particular al Harului. În felul acesta, muzica e, simultan, atât un sfâșietor semnal de alarmă privind soarta umanității, o cartografiere a zbaterilor sufletului, cât și o celebrare a spiritualității și o sinteză a frumuseții.
It is not the first time that I have used this metaphor, but it compels me to do so whenever I think of Ilie Stepan: the great guitarist, composer, arranger, master of musical ceremonies is an alchemist sent down to the postmodern world. The decades in which, either with Pro Musica or with other individual or group projects, he has enriched the Romanian artistic scenery have represented fascinating metamorphoses of the idea of music itself. To Ilie Stepan, the culture-life binomial is a mode of self-manifestation. The artist feels as good around the classics as he does around the boheme. We follow him in a secret dialogue with Eminescu, but he is not indifferent to the strange sonorities of the immediate. This entire experience of knowledge is transposed in a hypnotically deep discourse, wherein his vast stage and composition experience melts into sumptuous resonances, blending precision and elegance.
Now, Ilie Stepan puts forth a recapitulative discourse, an inspired revisitation of some of the landmarks of his fabulous creation. The sensation of auditory palimpsest, of overlapping strata of the musical experience, contributes to the construal of a multilayered edifice. The musical messages communicate horizontally, in terms of sensitivity, and vertically, in what the experience accumulated in decades of systematic conquest of the impossible is concerned. The great musician confronts us with a Faustian experience, which does not result in losing soul, but rather in winning an existential bet: when filtered through the sensitivity and inspiration such as Stepan’s, music transcends both its limits and its purpose.
Ilie Stepan’s visionary mind has found apostles in a long line of admirable musicians who have followed him anew in this adventure of self-transcendence. Like in a big family, passions and drives are brought to the common denominator of an initiation scenario in which inspiration becomes a particular case of The Gift. Thus, music is, simultaneously, a heartbreaking warning about the fate of humanity, a cartography of the soul’s torment, a celebration of spirituality and a synthesis of beauty.
Caut în interior răspunsuri…E târziu, a fost, până la urmă, o zi grea, lungă, plină de trăiri și sentimente amestecate. Mă hotărăsc să fac o plimbare. Aerul rece și proaspăt va face greutatea zilei să mai zboare de pe umeri și din gânduri.
Cine sunt Eu?
Sunt o persoană…într-o mare plină cu sunete, mirosuri, culori, lumină, întuneric, simțuri accentuate, în care totul se derulează cu viteză. Mă simt cuprins de gânduri despre mine, despre tine, despre voi, context și roluri.
Dar, cei din jur, ce simt?
Și cum am devenit Eu?
La o evaluare profesională, eu sunt un întreg, format dintr-un amalgam de componente, una biologică, una psihologică și una socio-culturală. Toate acestea se oglindesc în psihismul uman, pe care îl coordonează o funcție supremă, conștiința. Prin intermediul ei, sunt capabil de autocunoaștere, autoreflectare, cunoașterea lumii exterioare, confirmându-mi astfel autentictatea, individulatitatea și definindu-mă ca PERSOANĂ.
Cum s-a conturat această persoană?
Familia, lucru sacru, suprem, prima atingere a mamei, suportul tatălui, primul zâmbet, primii pași, curajul insuflat pentru a merge înainte chiar și atunci când te clatini sau cazi. De aici începe totul. Se conturează astfel cei trei poli: SINELE – dominat de principiul plăcerii, EUL – identificabil cu principiul realității și SUPRAEUL – corespunzător principiilor binelui și datoriei.
Temperamentul este moștenit. “Greu de luptat și corectat genele”. Caracterul, dobândit, prin factori sociali, perioada istorică și contextul actual, rezultat al proceselor de educatie și implicare a persoanei în viața comunitară. Conștiința de sine…
Un claxon mă aduce înapoi în realitatea exterioară. Părinții unor copii ce se jucau în ploaia liniștită, grăbindu-se acasă îi mustră pe cei mici să nu mai experimenteze toate bălțile din calea lor.
Îmi aduc aminte de prima mare mustrare pe care am experimentat-o, minciuna… Banii care trebuiau să ajungă la învățătoare pentru ștampiluța de la școală, donați unui cerșetor . Stă în natura umană să încercăm să mințim, să furăm, să înșelăm. Dar mustrarea…a ajuns undeva adânc, s-a întipărit și funcționează chiar și în ziua de astăzi.
Ce jocuri, ce imaginație, ce râsete, și câte planuri, pentru diverse profesii, împreună cu copii din jurul meu, întrerupte brusc de clopoțelul care aducea cu el disciplina și educația.
Prima nota mică, primul sentiment de umilință, dar…toate au clădit ambiție, perseverență, dorința de a evolua…
Înaintez pe străzile reci, întunecate, orbite de luminile mașinilor, ajungând în fața unei bisericuțe. Divinitatea. Un lucru suprem, de care ne îndoim sau căruia încercăm să îi căutăm veridicitatea de la vârste fragede prin diverse întrebări: “de ce această religie există?”, “cum demonstrăm?” și multiplele combinații pe teme abstracte . Îmi aminteam de răspunsul simplu al profesorului de religie: “mintea umană nu poate și nu este pregatită pentru a da răpunsuri la astfel de întrebari”. Ne îndoim, revenim, dar e parte din noi. E cea mai bună formă de psihoterapie pe care o persoană și-o poate auto-aplica atunci când totul se destramă.
Sunt lucruri pe care nu le putem alege în viață…familia, religia, numele pe care îl purtăm. Ele pot lăsa amprente adânci în conturarea noastră ca persoană, însă, experiențele de viață, educația, viziunea sunt cele care ne conferă unicitatea și funcționalitatea în sfera bio-psiho-socială.
Aerul devine mai rece, mai aspru dar o lumină caldă mă îndeamnă să intru. Sunt oameni, muzică, povești, un miros discret și dulce de proaspăt copt. Mă uit în jur și văd singurătate. Suntem împreună, într-o realitate virtuală, poate. Doi tineri par a discuta despre un filmuleț de pe telefon. Zâmbesc, apoi continuă separat incursiunea în lumea virtuală, sorbind liniștiți din pahare. Totul devine superficial.
Încep să se deruleze imagini, amintiri calde. O vară, un cer senin, înstelat , sunetul frunzelor și al apei, o pătură, tu, eu, o explozie de sentimente, gânduri. Real, cu simțiri adevărate, dezbracați de sentimente , goliți de iluzii, absorbiți de frumusețea naturii. Profund, acolo, (și)atunci.
Ce e frumos e intens, e scurt și lasă urme adânci și valuri… Valuri ce se sparg, uneori în pahare pline, alteori în lacrimi și la final, inevitabil, timpul le trasformă în amintiri.
Un sunet mă trezește din nou la realitate. E telefonul. E vorba de un concert, prieteni, socializare. Ceva spontan, ivit în ultimul moment.
De ce nu? Am nevoie de comunicare, de evadare într-un mediu nou, de experiențe noi. Uneori.
E multă lume, lumini puternice și un miros fad de alcool. Sunetul se mișcă și ne mișcă…Privesc în jur, și văd un gol imens, lipsit de trăiri, cu gesturi repetate și exacte. E doar în exterior. Nu rezonez, dar mă bucur de compania vechilor prieteni, de discuții, amintiri și planuri noi.
E târziu…mâine mă așteaptă, probabil, o zi lungă, cu provocări, responsabilități, decizii. De câțiva ani fac ceea ce iubesc și mă dedic acestui lucru, meseria mea.
Ajung acasă…scot măștile(convenţionale) pe care, (uneori), societatea ni le impune pentru a face parte din ea și din implicita ei stare de normalitate.
Sunt EU, in forma mea finală și mă identific ca fiind imperfect, cu împliniri și dezamăgiri în toate domeniile mari ale vieții. Aș dori să văd fiecare culoare în parte, să simt toate gusturile și senzațiile, să mă încânte fiecare sunet al păsărilor albe zburând deasupra câmpului cu maci…să trăiesc profund și intens fiecare experiență oferită de viață în completarea și aducerea la lumină a propriei mele identități.
I, YOU, ALL OF YOU …talking to me
(in search of one’s own identity)
I’m looking for answers inside myself…It’s late, it has been, after all, a hard long day, full of mixed feelings and emotions. I decide to take a walk. The cool fresh air will make the weight of the day fly off my shoulders and out of my mind
Who am I?
I am a person… in a sea full of sounds, scents, colors, light, dark, heightened senses, where everything is moving at a fast pace. I’m swept by thoughts of me, of you, of all of you, of context and roles.
How about those around, what do they feel?
And how did I become Me?
In a professional assessment, I am a whole, made up of an amalgam of components, a biological one, a psychological one and a social-cultural one. All these are mirrored in the human psyche, which is coordinated by a supreme function, the consciousness. Through it, I am capable of self-awareness, self-reflection, have knowledge of the outside world, thus confirming my authenticity, my individuality and defining me as a PERSON.
How did this person come into being?
Family, a sacred supreme thing, mother’s first touch, father’s support, first smile, first steps, the courage instilled to go forward even when you stumble or fall. This is where it all begins. Therefore, three poles are outlined: the ID – dominated by the pleasure principle, the EGO – identifiable with the reality principle and the SUPEREGO – corresponding to the principles of good and duty.
Temperament is inherited. “Genes are hard to fight and correct”. Character, acquired, through social factors, historical period and current context, the result of education and involvement processes of the person in community life. Self-awareness…
A horn brings me back to the outside reality. The parents of some children who were playing in the quiet rain, rush home scolding their little ones not to experience all the puddles in their path.
I remember the first big reprimand I experienced, the lie… The money that was supposed to go to the teacher for the school stamp, donated to a beggar. It is human nature to try to lie, to steal, to cheat. But the reprimand…it reached somewhere deep in, it has ingrained and it works even today.
What games, what imagination, what laughter, and how many plans, for various professions, together with the children around me, suddenly interrupted by the bell that brought with it discipline and education.
The first low grade, the first feeling of humiliation, but…all that built ambition, perseverance, the desire to evolve…
I walk forward through the cold, dark streets, dazzled by car lights, arriving in front of a small church. Divinity. A supreme thing, which we doubt or try to seek its truthfulness from an early age through various questions: “why does this religion exist?”, “how do we prove it?” and the multiple combinations on abstract subjects. It reminded me of the religion teacher’s simple answer: “the human mind cannot and is not equipped to answer such questions”. We doubt, we return, but it’s part of us. It’s the best form of psychotherapy a person can self-apply when everything falls apart.
There are some things in life we can’t choose… family, religion, the name we bear. They can leave deep prints in our shaping as a person, but it is our life experiences, our upbringing and vision that give us uniqueness and functionality in the bio-psycho-social sphere.
The air becomes colder, harsher, but a warm light urges me in. There are people, music, stories, a discreet sweet smell of freshly baked. I look around and see loneliness. We are together, in a virtual reality, perhaps. Two young people seem to be discussing a video on their phone. They smile, then continue their foray into the virtual world separately, sipping quietly from their glasses. It’s all becoming superficial.
Images begin to unfold, warm memories. A summer, a clear starry sky, the sound of leaves and of the water, a blanket, you, me, an explosion of feelings, thoughts. Real, with true emotions, stripped of feelings, emptied of illusions, absorbed in the beauty of nature. Deep, there, (and) then.
What’s beautiful is intense, it’s short and leaves deep traces and ripples… Waves that break, sometimes into full glasses, sometimes into tears and in the end, inevitably, time turns them into memories.
A sound brings me back to reality again. It’s the phone. It’s about a concert, friends, socializing. Something spontaneous, last-minute.
Why not? I need communication, escapinginto a new environment, new experiences. Sometimes.
There’s a lot of people, bright lights, and a bland smell of alcohol. The sound moves and moves us… I look around, and I see a huge void, devoid of feelings, with repeated and precise gestures. It’s just on the outside. I don’t resonate, but I enjoy the company of old friends, conversation, memories and new plans.
It’s late… tomorrow I probably have a long day ahead of me, with challenges, responsibilities, decisions. I have been doing what I love for several years, and I am dedicated to it, my job.
I arrive home…I take off the (conventional) masks that society (sometimes) imposes them on us, in order to be part of it and its implicit state of normality.
I am ME, in my final form and I identify as imperfect, with accomplishments and disappointments in all the big areas of life. I would like to see each and every color, to feel each and every taste and sensation, to delight in every sound of the white bird flying happily over a field of poppies…to live deeply and intensely every experience offered by life in completing and bringing to light my own identity.
Am încercat să fiu un cititor atent al lumii prin care am peregrinat și am văzut-o cu ochii mei, am înteles-o cu mintea mea și am păstrat-o în mine filtrată prin ceea ce învățasem mai înainte de la părintii mei, familia mea și oamenii care trăiseră odată cu mine. Am dorit să aflu cum se construiesc adevărul și minciuna, în cine și ce să cred și în cine nu, în ce direcție să merg cu folos și în ce direcție aș putea să mă pierd. Dorința asta nu m-a părăsit nici astăzi, la apusul vieții. La toate acestea s-a adăugat și povara profesiei mele care, de cele mai multe ori, a însemnat să încerc să răspund la întrebări la care nu cunoșteam răspunsul nici pentru mine însumi… De aici începe povestea desprea utenticitate și conformism.
Grecii lui Socrate vedeau oamenii ca entităti aparținând unei ordini cosmice și autenticitatea însemna strădania de a înlătura tot ce este particular și distinctiv în tine, care te-ar putea ține departe de modelul ideal al ordinii cosmice, care era mai mult o ordine a ideilor, orice ființă fiind făcută de dragul întregului.
Creștinismul, religie a cărții, duce la internalizarea poveștilor biblice și astfel apar în sufletul oamenilor noțiunile ca ființare, eșec, vinovăție, transformare, etc. Acum tendința noastră de autenticitate se topește în dorința de a fi cu fața spre Dumnezeu. Toate dorințele și preocupările noastre nu sunt altceva decât tendințe care ne abat și doar strădania interioară poate reface această orientare. Individul dobândește sentimentul apartenenței la adevăr mai mare decât cel individual și astfel proiectul autenticității individuale se obține doar prin reverență, respect și venerația față de cuvântul Cărții Sfinte, prin sentimente de umilință, pioșenie, evlavie, modestie și vinovăție prin care ne prezentăm în fața Domnului.
Epoca luminii aduce o complexificare a proiectului autenticității individuale, punând-o în termenii unei dileme existențiale. Pe de o parte, odată cu reforma lui Luther și primatul știintei în cunoașterea realității, proiectul autenticității se muta spre individ, el devenind ceea ce Foucault (1984)1 denumea subiect al interiorității, iar interioritatea, selful, este văzut ca un subiect, un centru ale experienței și acțiunii, plasat în opoziție cu lumea obiectelor care trebuie doar cunoscută și manipulată.
Reforma religioasă, spiritul antreprenorial, dezvoltarea știintei din epoca modernă mută proiectul autenticității din relația cu Divinitatea, în centrul individului. Înțelegerea modernă a societății pornește de la sensul că ea este ceva făcut de om, produsul relațiilor și deciziilor umane în care individul are de jucat diferite partituri, de recitat diferite texte în viața publică, texte care de cele mai multe ori nu sunt scrise de el. Acum devine evidentă importanța diferenței între public și privat, între a fi autentic sau conformist, între artificial și natural. Spațiul privat, privit ca depozitar al autenticității, începe să fie considerat doar ca un refugiu și cineva este cu adevărat el însuși doar când se retrage în viața privată, în viață din afara el trebuie sa se conformeze (Aho, 2010)2.
Rainer Maria Rilke (1954)3în celebra lui “Scrisoare către un tânăr poet” spunea că poți fi tu însuți doar dacă te întorci spre interior ca sursă esențială. Atunci când suntem cu propriile noastre sentimente, gânduri și dorințe, atunci suntem cu adevărat, iar când suntem implicați în convenții, noi ne părăsim propriul loc și devenim oameni fără cămin. A fi autentic însemna “să fii artist”, să faci ca ceva creativ să apară fără să impui restricții generate de experiențe sociale, a fi autentic înseamnă să fii în contact cu ceva care îți este ascuns datorită conformismului social. Într-un fel, această perspectivă se apropie de ceea ce Sf. Augustin spunea cu câteva secole înainte că înăuntru noi putem găsi ceva mai pur și mai înalt decât afară.
Aici avem de-aface cu distincția dintre artificial și natural, dintre adânc și superficial, dintre genuin și trucat, dintrea devărat și iluzoriu, dintre original și simulat, dintre idealism și materialism, dintre public și privat, dintre pur, spontan și inocent versus calculat, deformat, alterat, contrafăcut. Aceasta este și distincția dintre artificial și natural, spiritual și material, genuin și fals (Guignon, 2004)4.
Pentru mine, a fi autentic înseamnă să fii tu însuți, să ai copyright-ul a tot ce faci și astfel înțeleg autenticitatea ca pe un proiect personal, ca pe o întâlnire dintre vocea lumii interioare care-ți spune cine ești și vocea lumii exterioare care-ți spune cine trebuie să fii, conformându-te altor cerințe. Aș mai putea spune că există tendința naturală, internă, “genetică”, de a deveni ceea ce ți-e dat sa fii, printr-o predestinare inerentă unicității ființei tale, și o tendință exterioară, de sorginte socială și politică, în cea mai mare parte, de a deveni ceea ce se cere, ce se cade, ceea ce este necesar din perspectiva altora.
Fiecare din noi a constatat că existența noastră socială ne abate din a fi noi înșine pentru simplul motiv că societatea functionează cel mai bine cu oameni care sunt piesele mașinăriei vieții de zi cuzi. Societatea funcționează mai bine cu oameni care se identifică cu rolurile lor și le îndeplinesc fără să crâcnească. Cu toatea cestea, noi continuăm să credem că numai prin exprimarea naturii noastre adevărate, printr-o sinceritate față de noi înșine, putem dobândi auto-relizarea și auto-implinirea. Peste tot apar incitații ca omul de astăzi să se uniformizeze, să se tipizeze, să se alinieze la cerințe exterioare.
Așteptările față de el sunt normalizate sub formă de reguli, legi și ierarhie. Mai mult, puterea politică a inventat un vocabular prin care oamenii să se descrie și să-i descrie pe alții. A fi “politically correct” a început să fie un tipar față de care oamenii se conformează cu obediență fără să-și pună prea multe întrebări. Cu alte cuvinte, suntem forțați să ne punem o mască și să jucăm un joc pentru a satisface cerințele vieții sociale, să ne pierdem selful originar. Făcând aceasta .noi suntem în pericol sa devenim ceea ce Guighnon numea “o scoică goală”.
A avea un self înseamnă ca cineva să-și trăiască viața ca o poveste care se scrie în cuvintele prin care cineva înțelege ce este, ce vrea să devină și în ce direcție merge. Trăirea vieții ca o poveste este necesară pentru a avea o identitate, adică a avea capacitatea de a răspunde la întrebarea “cine ești tu?”, să ai o înțelegere a ceea ce este important pentru tine și astfel să urmărești ceea ce merită în viață (Taylor, 1992)5. Identitatea mea este definită de angajamentele și identificările ce ceea ce furnizează un cadru sau un orizont prin care eu determin, în fiecare caz, ceea ce este bine, valabil, valoros sau ce ar trebui să fie făcut, sau ceea ce accept sau nu, și Charles Taylor ne spune ca ceea ce sperăm să dobândim astfel în viață, nu este onoarea, ci mai curând demnitatea, sinceritatea cu tine însuți.
O sa închei cu alte cuvinte care sunt aproape de sufletul meu, cele ale lui Joel Osteen (2007)6, pastor american: “Tu ești produsul a ceea ce spui…nu folosi cuvinte care să descrie situația, folosește cuvinte care descriu soluția, în direcția în care vrei ca viața să curgă…cu cât vei spune mai mult, cu atât se va întâmpla…viața ta este în direcția a ceea ce tu constant spui, te îndrepți înspre lumea pe care o spui, cuvintele creează puterea, tu te duci înlumea pe care o creezi spunând, dacă tu vei schimba cuvintele, tu vei schimba lumea!”.
_____________
1 The Foucault Reader (1984): Editor Paul Rabinow, New York: Pantheon
2 Aho K (2010): The psychopathology of American shyness: A hermeneutic reading, Journal of the Theory of Social Behaviour, 40(2): 190-206.
3 Rilke KM (1954): Letters to a Young Poet, New York: W.W. Norton.
4 Guignon Ch (2004): On Being Authentic, London and New York: Routledge.
5 Taylor Ch (1992): The Ethics of Authenticity, Cambridge, MA: Harvard University Press.
6 Osteen J (2007): Become a Better You, New York: Howard Books.
I tried to be a careful reader of the world I wandered through, to see it with my eyes and understand it with my mind. I kept it in my own self, filtered through what I had previously learnt from my parents, my family and the people who lived along with me. My wish was to find out how truth and lie were built, whom and what I should believe in and what not, which path I should follow, and which would take me nowhere. I kept that wish to this day, when I find myself in the autumn of my life. To all these matters I have also added the heavy burden of my profession which, for the most part, consisted of trying to answer questions that I could not have answered even for myself. This is where the story of authenticity and conformism begins.
The Greeks of Socrates’ time used to perceive people as entities belonging to a cosmic order. Authenticity was defined as the struggle to do away with anything particular and distinctive in one’s self, anything that would keep one far away from the ideal model of the cosmic order, defined rather as a sequence of ideas, any entity having been created for the sake of the whole.
Christianity, a “Religion of the Book”, leads to the internalizing of the biblical stories. As a result, concepts such as being, failure, guilt or transformation find their place in people’s souls. Our tendency towards authenticity melts away in our desire to find ourselves in the presence of God. All of our desires and musings are nothing but tendencies that distract us. Only through internal struggle are we capable of leading us back into redemption. Man achieves the feeling of belonging to a truth higher than the personal one and, therefore, the project of individual authenticity is obtained only through reverence to, respect and veneration of the word of the Holy Book and through proving our feelings with humility, piousness, godliness, modesty and guilt to our Lord.
The Age of Enlightenment brings an enhanced complexity regarding the project of individual authenticity, by placing it in terms of an existential dilemma. On the one hand, along with Luther’s reform and the primacy of science in a better understanding of reality, the project of authenticity begins to revolve around the individual. As a result, it becomes, according to Foucault (1984), a subject of interiority, while the self is seen as a subject, a center of experience and action, placed in opposition with the object world, which should be nothing else but known and manipulated.
The religious reform, the entrepreneurial spirit, the development of science from the modern age, all these elements have repositioned the project of authenticity, from its relation towards God to the center of the individual. The modern understanding of the society emerges from the idea that it is created by man, the product of interactions between individuals and their decisions. In this scenario, man plays several parts and must recite several texts in the public life, most of which are not written by the same person. The importance of the differences between public and private, between being authentic or conformist and between artificial and natural becomes is even more obvious. The private space, seen as he depository of the authenticity, begins to be considered a mere refuge and one is truly himself only when he withdraws in private life, while in the outside life he has to conform. (Aho, 2010).
In his famous “Letters to a Young Poet”, Rainer Maria Rilke argued that you can truly be yourself only by returning to your inner self as the essential source. We truly are ourselves when we are all alone, with nothing but our own feelings, thoughts and desires. When we become involved in conventions, we leave our own place and become wanderers. Being authentic means “being an artist”, making something creative without imposing restrictions generated by social experiences. Being authentic means being in contact with something hidden from oneself as a result of social conformity. In a way, this perspective shares a common ground with St. Augustin’s claim, uttered centuries ago, arguing that we may find something a lot “purer” and of the highest order within ourselves rather than outside of us.
We are dealing here with the distinction between artificial and natural, between profound and superficial, between genuine and fake, real and illusory, original and simulated, idealism and materialism, public and private, pure, spontaneous and innocent versus calculated, deformed, altered, counterfeit. This also represents the distinction between artificial and natural, spiritual and material, genuine and false (Guignon, 2004).
To me, being authentic means being yourself, having the “copyright” of everything you do and, therefore, I argue that authenticity is a personal project, an encounter between the inner voice, telling who you truly are and the external voice, telling you who you need to be, according to other requirements. I could also argue that there is a natural, internal, “genetic” tendency to become what you have been meant to become, by way of predestination which is inherent to the uniqueness of your being and an external tendency, with mostly social and political features, determined by the process of becoming what is required from you, what you should become and what is necessary for you to become, according to the others. Each of us has reached the conclusion that our social existence prevents us from being ourselves for the sole reason that our society functions at its best with people who have become the pieces of the “machinery” that runs our daily lives. Society works at its best with people who identify themselves with their roles and get the job done without even blinking. However, we keep believing that we can achieve self-gratification only by expressing our true nature and being sincere with ourselves. Exortations to the standardization of the individual, to become one and the same and to align oneself to the external requirements are present everywhere around us. The expectations regarding the individual have become norms regulated by rules, laws and hierarchies. Furthermore, the political establishment has invented a specific vocabulary that people must use in order to describe themselves and the others. Being politically correct has become a pattern through the norms of which people have become obedient without asking any more questions. In other words, as Guignon (2004: 45) argues, “The indictment of social existence is now familiar to us. It is the nature of grown-up life that we are forced to put on masks and play out little games in order to measure up to the demands of the world. But in gaining the world, we lose our souls. We become empty shells”.
To have a self implies the fact that someone lives one’s life as a story written by the words that help that person understand who he/she is, what his/her goals are and what journey they wish to undertake. The idea of living life as a story is necessary to understanding one’s identity or, in other words, showing the capacity of answering a question such as “who am I?” and having an understanding of what is important for yourself, so that you may pursue the right things (Taylor, 1993). My identity is defined by the commitments and the identifications that provide a frame or a horizon that help me determine, in each case, the things that are right, valuable and worth the effort, as well as what should or should not be done. In this case, Taylor argues that the thing we strive to achieve in life is not the integrity, but rather the dignity and the ability to become completely sincere with ourselves.
In the end, I would like to share a quote that stands close to my soul, belonging to the American pastor Joel Osteen (2007): “You are a produce of what you were saying…don’t use words to describe the situation, use words to describe the solution, in the direction the life you like to go… as long as you say it, you allow it and it would happen… instead talking about how you are, talk about how you want to be… speak faith about your future, your life is directed in the way that you are constantly saying… your life move in this direction because your words are creating your future, words create power, you are moving in the world that you create saying… if you change the words you change your world…”
________________
1 The Foucault Reader (1984): Editor Paul Rabinow, New York: Pantheon
2 Aho K (2010): The psychopathology of American shyness: A hermeneutic reading, Journal of the Theory of Social Behaviour, 40(2): 190-206.
3 Rilke KM (1969): Letters to a Young Poet, New York: W.W. Norton (e-book version in epub format)
4 Guignon Ch (2004): On Being Authentic, London and New York: Routledge.
5 Taylor Ch (1993): The Ethics of Authenticity, Cambridge, MA: Harvard University Press.
6 Osteen J (2007): Become a Better You, New York: Howard Books (excerpts from pp. 109-120).
Te salut cu drag, Ilie.
Mai jos textul pregătit pentru acest disc, disc pe care îl aștept cu nerăbdare:
Tot ce se aude pe acest disc poate fi confundat cu o mândrie nemărginită.
Dar, ceea ce descoperim aici este mai degrabă o rugă plină de smerenie, iertare și mulțumire.
Iertare pentru îndrăzneala urcușului plin de strădanie, si uneori de ispite, spre înălțimi, de unde poți desluși cu adevărat intunericul sau Lumina.Astfel putem spune cu o certitudine subiectivă că in fața noastră nu este nimic altceva decât bucuria luminoasă de a alege sau de a fi ales.
Ștefan a’ lu’ Coroian, Radio Impuls”
Îți mulțumesc pentru onoarea pe care mi-o faci.
Bucurii să ai.
Warm greetings to you, Ilie. Below, the text I have prepared for this disc I am looking forward to.
“All that can be heard on this disc could pass for infinite pride. But what we discover here is rather a prayer full of humility, forgiveness and gratitude.
Forgiveness for the daring ascent, full of effort and, sometimes, temptations, towards heights where you can truly discern darkness or Light. Thus, we can say with subjective certainty that before us there is nothing but the luminous joy of choosing or being chosen”.
Stephen of Coroian, Radio Impuls.
O epopee art rock unicat în România
Un vers din Cabala ticăloşilor de pe noul album Stepan Project, spune clar: „Azi eşti sus mâine cenuşă o amprentă de astral”. Nu pot adăuga nimic acestui adevăr. Este ca o sinteză după audiţia albumului The Man Without Identity (Omul fără identitate) a binecunoscutului rebel timişorean, Ilie Stepan. Lumea muzicii rock din România este mică, dar sinceră. Puţini au harul dăruirii, iubirii şi cinstirii aproapelui ca Ilie. Stepan Project este un secvenţă din nemurirea noastră. Cu fiecare piatră pe care o zidim în veşnicia întunericului, găsim mai repede razele adevărului. Ea poate fi lumina eliberatoare de suferinţă, viaţa judecătoare pentru fiecare individ şi iubirea cea fără de prihană. Muzica lui Ilie este un elogiu al existenţei noastre pământene şi devenirii ulterioare. Refrene din piese mai vechi, precum şi altele noi, iscusit reinventate şi rearanjate au strălucirea unor nestemate fără echivoc.
STEPAN este muzician de renume al rockului timişorean, compozitor, multi instrumentist (chitară, vioară, pian, blockflote, percuție, midi-programming), inginer de sunet, aranjor, hippie. El a imaginat un păienjeniş sonor unicat, în care a dezbătut, blamat, invocat, cântat, alintat şi mântuit această meteahnă a percepţiei (in)corecte a lumii înconjurătoare despre menirea noastră. Cele zece piese, zece pietre din temelia nemuririi rock, zece paşi spre infinit, zece fascicule din lumina vieţii reprezintă ieşirea din labirint. Pentru mine fiecare sunet, cântat, respirat, rostit, ţipat sau preînregistrat de pe acest incomparabil album, dă sens şi culoare unei naraţiuni verosimile, protestatare, răsunătoare. Laud un întreg ansamblu de muzicieni cu personalitate, care au realizat o epopee prea puţin promovată în media. Din quartetul de bază fac parte: Ilie Stepan, Doru Apreotesei, Dixie Krauser şi Horea Crişovan. Menţionez, de asemeni, întreaga echipă, aşa cum este ea prezentată în elegantul booklet al albumului: Grigore-Bujor Hariga, Alex “Boiţa” Perin, Luminţa Burcă, Nicu Patoi, Alexandra Guţu, Liviu Butoi, Cristian Pădurariu, Mario Florescu, Florin Barbu, Claudia Ieremia, Horvath Octavian-Nicolae, Christian Rudik, Dana Borteanu, Vlady Cnejevici, Laura Modi, Doru Iosif, Dan Torok, Ovidiu Rusu, Lică Dolga, Mircea Stratan, Petre Ionuţescu, Cornel “Schwartz” Calboreanu, Damian Victor Oancea, Ştefan Dandu, Cristian Bălteanu, Dinu Simon, Ioan “Meniţă” Vasiescu, Florin Buciu, Sebastian Ciocan, Pavel Vereş.
Creaţia de faţă topeşte ritmuri, cadenţe, şoapte, refrene, recitative, pastişe folclorice, potriviri medievale şi alte contopiri arhaice, într-un tipar melodic art rock, pentru gustul încă neformat al auditorului mioritic. O astfel de mostră sonoră reprezintă cea mai bună regăsire de sine şi o probă de bun simţ a artei sunetelor. Omul fără identitate este piatra care plânge şi floarea existenţei noastre rătăcite. Ne regăsim în suferinţă, ne resemnăm în surdină şi ne emoţionăm că suntem contemporani cu impresionantele orizonturi melodice ale proiectelor marca Ilie Stepan. Mulţumim!
Omul fără identitate este o (nouă) delectare auditivă din lupta noastră de supravieţuire în această societate mizeră, plină de impostură şi prost gust muzical. „Siegen oder sterben!” (Câştigă sau mori!).
The Man Without Identity este un elogiu adus Vieții, Iubirii, Libertății și Luminii.
Gândul nostru invocă păsările albe, ca niște îngeri zburători, între câmpuri cu maci și cer, ducând în zborul lor tot inefabilul vieții aidoma unui vis…dar și lacrimile suferinței umane și pe cei cei loviți de războaie distrugătoare.
E un peisaj populat de dictatori paranoici, de lagărele morții, de Holocaust, de gulagurile comuniste, de ororile războiului, de izbânda prin izbăvire…
În el răzbat simboluri și sintagme precum Peace and Love, Flower Power, Give peace a chance, Make love not war.
Îl simțim prezent printre noi, în ipostaze inedite, pe Eminescu, spiritul suprem și făuritor al limbii române.
Albumul este și despre țipătul mut al deznădejdii lumii în fața parveniților ticăloși ai noilor sisteme, reinventați și rutinați întru oroare în cadrul democrației originale. Și despre momentele de posibilă pierdere a reperelor existențiale, și cele când fascinația cosmogonică a infinitului, cu plusul și minusul lui, lasă loc unei noi și iluzorii dimensiuni: infinitul imediat.
Infinitul OMULUI FĂRĂ IDENTITATE.
Și, la final, mai presus de orice, despre puterea florii, a iubirii și a izbăvitoarei rugăciuni pentru Lumină.
Mulțumiri din suflet, vouă!
“The Man Without Identity” is a eulogy to Life, Love, Liberty and Light.
Our thoughts invoke white birds, like flying angels, between poppy fields and the sky. They carry in their flight the dreamlike ineffability of life, but also the tears of human suffering and of all those struck by destructive wars. It is a scenery populated by paranoid dictators, the internment camps of death, the Holocaust, the communist gulags, the horrors of the war, the glory by salvation. It is pervaded by symbols and syntagms like Peace and Love, Flower Power, Give Peace a Chance, Make Love Not War. In unique hypostases, we feel Eminescu’s presence amongst us, as the supreme spirit and maker of the Romanian language.
The album is also about the muted scream of the world’s despair before the villainous upstarts of the new systems, reinvented and routined into terror within the original democracy. And about the moments of possible loss of existential landmarks, and those when the cosmogonical fascination of the infinite, with its upsides and downsides, makes room for a new, illusory dimension: the immediate infinite. The infinite of the Man without Identity.
And, ultimately and above anything else, about the power of the flower, of love and of the redemptive prayer for Light.
Heartfelt thanks to you all!